Legenda lui Dumnezeu

vineri, 8 iulie 2011

La început a fost un Om. Și acest Om nu știa ce rânduială are Universul, nici ce menire are El în acest Univers. La început era Lumina, Întunericul, Universul care le acoperea și Omul, el singur în centrul și mijlocul celorlalte, încercând să găsească un motiv pentru existența a tot ceea ce era.

Și au trecut eoni de-a rândul, iar Omul a înțeles că pentru a afla ce este Universul și de unde se trage acesta, trebuie mai întâi să afle despre existența celorlalte două fețe ale sale, despre Întuneric și despre Lumină. Și Omul a pornit în căutarea Întunericului și după îndelungi epoci de căutare, găsindu-L, L-a înțeles și s-a temut de Acesta, apoi a  plecat în căutarea Luminii și după mii de eoni a găsit-O și a înțeles-O și s-a înfricoșat și de Aceasta.

După tot acest timp, Omul s-a oprit să contemple despre ceea ce aflase. După epoci nenumărate a înțeles ce înseamnă Binele, după alte epoci a înțeles ce înseamnă Răul și într-un sfârșit, înțelegând Universul întreg, acesta a devenit Înțelept și prin Înțelepciunea Nemărginită a putut să se așeze pe sine deasupra de Bine și Rău, deasupra de Întuneric și Lumină, tocmai la marginea celor ce erau, în Necunoscut.

Însă Omul stăruia în continuare întrebător, căci mai avea un singur lucru de aflat: propria-i menire. Și fiindcă era deasupra a tot ceea ce se găsea, Omul a hotărât să împuternicească Însuși Universul și să-i dea glasuri nenumărate pe care le-a numit Îngeri, ca aceștia să înmulțească pentru El Înțelepciunea. Și toți Îngerii au făcut într-astfel, însă le lipsea scopul. Omul, văzând aceasta și cunoscând că nimeni nu trebuia să știe scopul în afară de El, l-a numit pe acesta Adevăr și le-a poruncit apoi Îngerilor să slăvească Adevărul. Și aceștia au făcut într-astfel. Dar a văzut Omul că le lipsea minții lor puterea de a descoperi și de a crea întru spirit totodată, astfel că le-a dăruit Îngerilor suflul Libertății, ca singuri să poate avansa întru sporirea Înțelepciunii. Și atunci Îngerii au fost liberi.

Între timp, Lumina și Întunericul observau tăcuți tot ceea ce se  întâmpla, fiindcă stăteau în stânga și dreapta Omului. Și fiindcă Îngerii erau ființe ale Luminii, atunci Întunericul a cerut să fie Dreptate și Armonie și l-a rugat pe Om să împartă Îngerii în două cete egale. Omul s-a învoit, dar cu o singură condiție: alegerea să le aparțină Îngerilor. Și a suflat atunci Omul peste ei Inteligența și Conștiința și Îngerii s-au făcut cunoscători de Bine și Rău și au ales fiecare câte o parte și s-au împărțit în două cete, fiecare să ajute în propriile-i legi la sporirea Înțelepciunii. Iar Întunericul a fost mulțumit și Lumina a fost mulțumită de asemenea.

Și au trecut eoni fără număr și Înțelepciunea Omului sporea prin ajutorul cetelor de Îngeri, însă Omul nu putea încă să găsească răspunsul la ultima sa frământare: care îi este Lui menirea? Și a hotărât atunci Omul să convoace o întrunire la marginea Universului, departe de cetele de Îngeri, unde doar El, împreună cu Lumina și Întunericul puteau discuta în tihnă și neopriți de nimeni. Iar după îndelungi sfaturi, cei trei au hotărât să făurească încă un om, care să semene lor, fiecăruia dintre ei, să aibă atât Binele, cât și Răul în el, dar fără puterea de deosebire și să semene la înfățișare cu Cel Înțelept, pe care sub nicio formă nu trebuia să-l cunoască, ori să-l vadă în vreun fel, ori să ajungă să-l atingă în vreo ocazie, astfel încât pentru toate să existe o Ordine și un drum anume. Și au hotărât cei trei să disimuleze numele Celui Înțelept, să nu-l numească niciodată Om și să-l numească Dumnezeu, astfel încât nimeni să nu știe de Acesta și de vreo asemănare cu cel ce urma să fie creat.

Astfel Dumnezeu l-a făcut pe om din aceeași suflare din care i-a făcut și pe Îngeri, dar cu acoperământ și i-a dat un loc la granița dintre Bine și Rău ca să vadă cum se descurcă și a numit Dumnezeu acel loc Eden. Dar omul cel creat părea fără noimă și lipsit de orice fel de minte. Astfel Dumnezeu i-a dat minte și Libertatea de a umbla liber prin Eden. Și s-a uitat Dumnezeu și a chemat Lumina și a chemat Întunericul și s-au sfătuit. Și au hotărât împreună să-i dea omului Inteligență și Conștiință și ca să nu cunoască Binele și Răul, ca să nu-l vatăme pe acesta, a creat Dumnezeu mai întâi Timpul, ca toate cele ale omului să se întâmple în timp, iar Răul și Binele să fie cunoscute în măsurile lor mai mici și să fie liber omul să aleagă dintre cele două Căi. Și a făcut Dumnezeu într-astfel. Și omul era liber în Eden și sporea în inteligență și se uita cum trec zilele lui și vorbea deseori cu Dumnezeu care însă nu-și arăta niciodată fața.

Între timp, Întunericul observa tot ceea ce se întâmpla cu omul din Eden și îi cere lui Dumnezeu să se sfătuiască, doar ei doi. Și departe de tot ceea ce este, la marginea Universului, Întunericul îi propune lui Dumnezeu să-i ofere omului libertatea de a putea cunoaște Binele și Răul, astfel încât omul să poată alege una dintre cele două căi. Dumnezeu se învoiește și sădește în Eden Natura, cu feluriți copaci, printre care copacul Binelui și Răului, lăsând poruncă omului să nu guste din acesta, pentru a vedea cum se descurcă. Și astfel trec epoci de-a rândul, iar omul se bucură de tot ceea ce i se oferise, până când într-o zi găsește Pomul Binelui și Răului și fiindcă omul avea Libertate, la fel cum avea și Inteligență și Conștiință, se hotărăște să muște din fructele acestui copac. Astfel, omul din Eden ajunge să deosebească ceea ce este bine de ceea ce este rău, dar fiindcă omul trăia în Timp, nu putea cunoaște încă adevărata lor măsură. Lumina, văzând toate acestea, îi cere lui Dumnezeu să se sfătuiască și se îndepărtează amândoi până la marginile Universului. Lumina îl roagă pe Dumnezeu să-i dea omului puterea de a crea pe măsura lui. Dumnezeu se învoiește și-i dă omului din Eden Frumusețea și o întrupează în haine omenești și suflând peste ei, le dă amândurora putere de Viață și le poruncește să sporească întru Înțelepciune și să creeze o lume nouă…

Pe moarte călcând

joi, 17 februarie 2011

De mii de ani oamenii încearcă să găsească rețeta nemuririi, fie conștienți sau nu de acest lucru. Toată istoria noastră, sau aproape toată ,conține acest substrat al căutării, adânc localizat în inconștientul colectiv, substrat care a dat naștere unor derivate de dezvoltare și evoluție umană, dar numai exterioară. Sunt mulți care nu recunosc acest fapt și totuși mulți care, deși recunosc acest filon al impulsurilor existențiale singulare și implicit multiple, au tras concluzia că este numai o utopie, iar moartea un final imbatabil al tuturor. Totuși, dacă lucrurile nu stau așa?

Într-o formă sau alta, în majoritatea religiilor care au existat și dintre care mai există și astăzi, indicii ale unor oameni nemuritori sau ale învingerii morții s-au găsit și se găsesc. Hinduismul vorbește despre ciclul reîncarnărilor care într-un sfârșit va duce la curățirea sufletului, o reciclare continuă pentru a părăsi Calea Lunii, întunecată și a păși pe calea iluminată a Soarelui când reîncarnarea încetează. Adepții budismului definesc trei stări – bardos - ale sufletului după moartea corporală care durează 49 de zile și după care sufletul este ori renăscut într-o altă viață ori eliberat în Nirvana. În iudaism, islamism și creștinism există puncte comune care vorbesc despre o judecată finală, după care cei merituoși vor dobândi viața veșnică, cu toate că în fiecare dintre acestea există particularități. Și așa mai departe, putem găsi mențiuni ale unei vieți după moartea fizică în marile religii și credințe religioase. Însă mai există informații despre moarte, mai explicite și în alte cărți mai puțin cunoscute sau văzute de oameni. Putem să concluzionăm grăbit că desigur, acestea toate vorbesc despre o viață de după moarte, nicidecum de o nemurire fizică a omului. Totuși, nu pot să nu mă gândesc că există un motiv și o viziune care se află printre rânduri dacă vreți.

Să presupunem că un om și-ar da seama despre natura realității înconjurătoare și ar merge pe calea cunoașterii de sine, mărindu-și înțelepciunea și evoluând către un punct, un moment de totală eliberare față de frica necunoscutului. Să ne gândim că mintea sa este în comuniune nu numai cu întreaga sa ființă ci cu textura universului însuși, atingând esența a tot și a toate. Acesta ar fi un om cu adevărat desăvârșit. Și dacă, pentru acest om superior, ar fi de ajuns doar să își propună, doar să vrea să nu moară…?

Legea oamenilor

marți, 21 decembrie 2010

Există o lege tacită pe care noi oamenii am creat-o de multă vreme și care astăzi reprezintă fundamentul pe care se construiesc toate credințele noastre, toate tradițiile și întreaga percepție asupra lumii și a realității – legea Binelui și a Răului. Voi scrie inițialele cu litere mari deoarece voi face referire la Bine și la Rău în sens general.

Pe baza acestei legi, într-un fel mai mult sau mai puțin organizat, mai mult sau mai puțin complex, s-au construit culturile lumii, instituțiile publice pe care le avem astăzi și sistemele de conducere ale națiunilor, care să-și exercite puterea asupra acestor instituții, din cele mai vechi timpuri până în prezent, indiferent de cum au evoluat pe parcurs.

Dar ce este această lege a Binelui și Răului? În primul rând este o satisfacție perversă a individului de a pretinde că știe ce înseamnă Bine și ce înseamnă Rău și de a pretinde că discerne între acestea. De la această aroganță au izbucnit multe conflicte nu numai între indivizi, ci și între grupurile mari de oameni, cum ar fi războiul de secole dintre religia islamică și religia creștină, toate războaiele Antichității, când Imperii se nășteau pentru a se nărui și a face loc altora. Întotdeauna Binele și Răul unuia/ unora nu a corespuns cu Binele și Răul altuia/ altora, fiindcă fiecare are propria idee despre acestea, chiar dacă ele se aseamănă de multe ori.

În al doilea rând, legea a căpătat putere și este în continuare întărită de coeziunea dinăuntrul unui grup condus de un anume lider, chiar dacă nu este ales de membrii grupului, ci doar prin prestanța și carisma sa fiind recunoscut cu atare statut interior. Liderul este cel care converge fiecare din ideile de Rău și Bine ale membrilor într-o lege comună care ajunge să-i guverneze pe toți și să-i împuternicească prin valorarea pe care o capătă în timp și anume, aceea de credință. Ajungem astfel la punctul trei, la credința particulară în Bine și Rău, fie aparținând unei persoane, fie unui grup. Câte religii, câte secte, câte tradiții, câte partide politice și câte învățături, atâtea definiții ale Binelui și Răului, ceea ce ne introduce către partea mai filozofică a temei în curs. Aceste concepte adânc înrădăcinate în mintea omului nu sunt decât delimitatori ai timpului care ne determină, iar în afara timpului, Binele și Răul nu există. Cred că evoluția spirituală umană nu presupune să ajungem la Binele Suprem sau să ne scuturăm de tot Răul, ci mai degrabă să transcendem aceste concepții, la fel cum în teologia mistică apofatică se vorbește despre atribuțiile negative despre Dumnezeu, culminând cu cea mai importantă, că Dumnezeu nu este nici bun, nici rău și “împachetându-le” pe toate cu explicația: fiindcă Dumnezeu este deasupra acestora.

Credința particulară în Bine și Rău este necesară până la momentul când omul are posibilitatea să conștientizeze că aceste idei sunt perisabile, iar dezvoltarea sa personală se agață doar de transcenderea simțului comun despre lume. Cât timp omul încă gustă din mărul copacului Binelui și Răului, el rămâne în continuare mai prejos de Adevăr, dedesubtul timpului uman, ori pentru a evolua este necesară învingerea timpului.